Marilyn Manson sau Bryan Warner

Bryan Hugh Warner, artist american născut în data de 5 ianuarie 1969 şi-a început cariera prin muzică, adoptînd un nume de scenă ce combină o divă cu un ucigaş. De la început mare parte din spectacolele sale au avut un caracter bivalent, combinînd o anumită cruzime şi rebeliune socială cu tentative de recreere al farmecului lui Marilyn Monroe sau mai bine spus, de recreere a spiritului hollywoodian pe care continuu îl va denigra dar în acelaşi timp îl va trăi.

Printre temele abordate se numără asasinarea fostului preşedinte american Kennedy, criticarea bisericii şi a religiei instituţionalizate şi un anumit gust pentru tenebros şi ocult. Ceea ce a suferit modificări în epoca noastră contemporană nu este numai conceptul de artă ci şi „meseria” de artist. Privind în urmă cu multe secole observăm artiştii ca fiind oameni meşteşugari, mai mult sau mai puţin elogiaţi, în general respectaţi pentru munca lor. Trecînd prin perioada în care artistul prinde un contur, un orgoliu, ajungem în epoca modernă în care, poate, în anumite cazuri arta se rezumă la artist, el fiind şi creator şi creaţie.



Bryan Warner, sau mai bine zis „Marilyn Manson” se declară singur o operă de artă, lăsînd parcă muzica, spectacolele si picturile undeva în umbra propriei persoane. Rolul pe care îl joacă a găsit teren fertil în viaţa sa şi în împrejuriările în care aceasta l-a purtat. Un alt element caracteristic este că nu-şi priveşte arta sa ca fiind ceva original, spunînd într-una din piese „Totul s-a mai spus înainte / Nu mai e nimic de spus”. Se pare că prin această confesare important nu este să înţelegem că muzele îl lipsesc de inspiraţie, ci că nivelul atins de artă nu îi mai permite un mare spaţiu de manevră, riscînd ca oricînd o creaţie să iasă din sfera artistică. Înainte dezvoltările de perspectivă, de compoziţie, şi cromatice îşi găseau un obstacol în oamenii ce nu acceptau să vadă ceva ce nu intră în tiparul obişnuit dar şi în tehnologie. În momentul de faţă, datorită schimbărilor aduse de miscările secolului XX si a post-moderniştilor nu se mai poate vorbi de limite în artă, la asta se adaugă si inovaţiile tehnologice ce pun un semn de întrebare asupra artei în sine.

De această dată nu avem în faţă un creator de frumos, nu avem nici un educator, ci avem o oglindă. Cel puţin aşa consideră el, neezitînd să puncteze latură apocaliptică a omului. Se poate aplica ideea că artistul în cazul de faţă este o creaţie a societăţii şi oferă ceea ce ea îi cere, aşa cum făceau arhitecţii în perioada gotică, de exemplu, cînd marile catedrale erau create în scop propagandistic de cele mai multe ori, pentru gloria bisericii, a regelui, a localităţii sau a lui Dumnezeu. În ambele cazuri este un testament social. Pe lîngă folosirea artei pentru transmiterea de mesaje în mod eficient unor mase mai mari sau mai mici de oameni, ea mai poate să fie folosită şi în mod empatic după cum se întîmplă în mod obişnuit mai ales în literatură şi cinematografie. Analizînd opera şi persoana lui Marilyn Manson se pune la îndoială conceptul de artă şi de frumos. Dacă ne luam după Platon, frumuseţea ar trebui să fie oferită de potrivire, utilitate şi de sentimentul de bucurie pe care ni-l aduce respectivul lucru, o definiţie destul de incompletă, însă acceptabilă. Arta la rîndul ei, pînă nu demult era legată de ideea de frumuseţe... evident nu se mai pot aplica aceste caracteristici artei contemporane.



Pentru a analiza valorile estetice ale lucrarilor de pictură realizate de Warner trebuie avut în vedere tot ce s-a spus pînă acum. Temele şi ideile prezente în muzica şi în spectacolele acestuia se regăsesc evident şi în acuarele, folosindu-se aceeaşi cantitate de elemente şocante. Se poate spune că importantă nu mai este frumuseţea în ziua de azi şi nici „mimesis”, ci şocul, ideea că te ia prin surprindere cel mai des într-un sens violent şi brut.

Politic şi moral este neintegrat, într-un fel o reminescenţă a perioadei Romantice, a şi fost hăituit de biserică în America, interzis în diverse alte ţări. Poate că nici azi arta nu este cu adevărat liberă, dar poate nu va fi niciodată din moment ce ea cuprinde nu numai un sentiment, ci şi un mesaj. Ceea ce simte un om cînd ascultă un vers de-al său, sau muzica sa este în fond o trăire unică a fiecărui individ. Ceea ce simt eu este un mesaj de alarmă. În picturile sale există evident şi lucrări cu subiecte politice, cîteva portrete ale lui Hitler, bazîndu-se pe ce am spus mai devreme, efectul de şoc, care pentru unii oameni poate să fie mai intens. În mare parte acuarelele sunt lucrări mai intime, mai personale reprezentînd fiinţe apropiate din viaţa sa., însă şi acestea păstrează, chiar dacă într-o mică măsură, rebeliunea ce-i caracterizează lucrările.